jump to navigation

Capitolul 6: Viata si moarte

Ayanna

 

In sfarsit scapasem de pustiul ciudat. Desi inca ma mai obsedau o gramada de intrebari in legatura cu el. Daca l-as fi omorat de la inceput, lucrurile ar fi fost mult mai simple si imi parea rau ca nu am facut-o.

Magnus avea o dispozitie ciudata. Se oprise de atatea ori pe drum, mirosindu-l pe baiat. Si acum imi spunea ca l-am pierdut.

–         Nu e problema mea! Am spus furioasa.

–         Nu…chiar l-am pierdut. Il simt cum moare.

Ahh, Magnus cu puterea lui ciudata. Fiecare menesus are cate un talent. Acesta are legatura cu destinul personal si cu viata sa. Daca Magnus simtea moartea, eu puteam sa vindec. Complet inutil pentru ca nu am fost in stare sa imi salvez nicio persoana draga prin vindecare. Au pierit cu totii si am ramas doar eu cu puterea mea total nefolositoare.

Magnus a ramas pe loc. Mi-am imaginat ca e tare neplacut sa simti si sa traiesti moartea cuiva. Nu o putea simti pe cea a vampirilor, ceea ce era un lucru bun. Nu cred ca ar fi fost de acord sa ii mai omoare. Asta mi-a dat de gandit la faptul ca vampirii ar putea fi deja morti…intr-un fel. In fine.

–         Haide, Magnus. El asta si-a dorit.

Cazuse in genunchi cuprinzandu-si capul in maini si a inceput sa geama. M-am dus grabita langa el. Ce as putea sa fac?

–         Magnus?

–         Iti amintesti, Ayanna?Iti amintesti?Familia noastra….

Nu. Nu imi aminteam si nici nu vroiam. Erau undeva, ingropati in memoria si sufletul meu si sa imi amintesc prea multe ar fi insemnat sa ma condamn la un chin fantastic.

Vroiam sa taca. Dar el statea acolo in genunchi cu capul in maini si vorbea:

–         Iti amintesti de mama?

Nu, asta nu…

–         De tata?Iti amintesti, Ayanna, de parintii nostri? Mai stii cum arata?

–         Magnus, inceteaza! Baiatul nu are nicio legatura cu familia noastra. Lasa-l sa moara si hai sa plecam de aici!

–         Dar si el trebuie sa aibe o familie…iar ei ii vor duce dorul. Asa cum am suferit noi…si el poate fi familia cuiva.

Oh…

–         Ayanna, te rog. Fa-o pentru mine. Salveaza-l.

Urechile imi vajaiau si totul in jurul meu se invartea. Am inceput sa imi amintesc: o casuta la geamul careia se afla mereu aceeasi femeie, asteptandu-ne de oriunde veneam si gata sa ne ierte pentru toate nazbatiile pe care le faceam. Un copac la umbra caruia stateam intinsa si un  baiat care imi culegea in fiecare zi cate un buchet de flori si ma intampina mereu cu un sarut. Un rau in care innotam mereu cu un baiat hazliu care imi spunea mereu “surioara, te iubesc”. O mogaldeata cu un zambet fermecat care nici nu invatase sa vorbeasca dar reusea intotdeauna sa ne faca fericiti. Un om cu care eu si Magnus alergam prin padure si care ne spunea cele mai frumoase povesti, iar cand nu eram cuminti ne zambea strengareste si ne spunea “mai taticule, mai!”. Mama. Iubitul meu. Fratele nostru. Sora noastra mai mica. Tata.

Am auzit un tipat acutit, un tipat care cuprindea toata durerea, amaraciunea, iubirea reprimata si dorul de familie. Apoi am realizat ca era tipatul meu.

Am deschis ochii si pentru un moment dureros am crezut ca suntm iarasi in fata micutei case, ca mama ne asteapta la fereastra si ca suntem din nou impreuna. Dar eram doar noi: singuri, izolati, condamnati la viata si blestemati sa o traim.

–         Ayanna…

Magnus…bietul Magnus. El simtea asta mai acut. El simtea moartea aproape si o traia la infinit.

S-a ridicat si a pornit in sensul din care venisem. S-a intors un minut mai tarziu, cu baiatul in brate. Aratau mai rau decat credeam si decat as fi vrut sa ii vad vreodata, atat baiatul, cat si Magnus.

Fratelui meu i se putea citi in expresie toata durerea ce l-a strabatut. Avea ochii tulburi, buzele stranse si genele umede de lacrimi.

Baiatul era inconstient si plin de sange. Dintr-o data, am vazut in el toata familia pe care am pierdut-o, tot ce as fi putut sa am si toate persoanele pe care le-am iubit atat. Magnus avea dreptate: era si el important pentu cineva, avea si el, poate, undeva in lumea asta, o persoana care il va plange daca va muri.

 

Dar nu va muri. Eram hotarata. Daca ar fi existat cineva ca mine langa oricare dintre cei care mi-au fost dragi si au murit, daca cineva le-ar fi dat o mana de ajutor…daca i-ar fi pasat cuiva….

Magnus l-a lasat jos cu ultimele puteri.M-am dus langa el si si i-am sfasiat tricoul. Nu stiam exact ce sa fac, dar trebuia sa il salvez. Trebuia sa fac ceva, orice. Mi-am proptit mainile pe pieptul lui. Era ferm si atragator. Respiratia de abia i se mai simtea, iar bataile inimii erau tot mai slabe. Murea.

M-am impins in el cu o forta si o dorinta mistuitoare. Si am simtit o energie care imi lipeste mainile de pieptul lui si ma trage mai aproape. Era ca un magnet cu o putere fantastica. Si am stiut de atunci ca suntem uniti prin viata. Pentru ca o parte din viata mea se ducea in el. O parte din energia mea era acum a lui.

In timp ce eu ma simteam din ce in ce mai slaba, el incepea sa isi revina. Stiam ca trebuie sa ii pun capat cumva, dar nu stiam cum. Viata mi se scurgea din corp si intra intr-al lui. Iar eu eram din ce in ce mai putin contienta, pana cand am simtit nevoia sa inchid ochii si sa ma las sa cad…

Am simtit pamantul sub mine si o mana rece care imi dadea o suvita de par la o parte de pe fata. Nu reuseam sa deschid ochii, dar mi se parea ca aud doua voci.

–         Cum s-a intamplat?

–         Mureai, pustiule. Si pentru o secunda am crezut ca va muri si ea, salvandu-te.

–         Dar cum…?

–         E o poveste lunga.

Cu un efort incredibil, am reusit sa deschid ochii. Afara era aproape lumina. Rasarea soarele. Cineva s-a tarat pana langa mine, apoi fata creola cu par negru si ciufulit s-a facut vazuta. Semana cu o imagine veche din mintea mea. Atat de veche incat nu imi dadeam seama daca a existat cu adevarat sau mi-am imaginat-o.

Magnus a venit repede langa mine.

–         Cum te simti?

–         Cred ca bine.

M-am ridicat incet. Ma simteam de parca as avea nevoie de somn. Singurele momente in care dormeam erau noptile cu eclipsa de luna. Atunci intrram intr-un fel de meditatie asemanatoare cu somnul oameniulor si ne reveneam cand luna aparea din nou pe cer.Era aceeasi senzatie ca trupul mi se va prabusi in orice secunda, iar muschii nu ma vor mai asculta.

M-am uitat la pusti.

–         Hei, se pare ca nu ai murit!

–         Cum ai facut asta?A fost fantastic!

–         Mda, cu placere.

S-a uitat la mine cu ochi mari. Asta n-a auzit de maniere?

Era un mod ciudat in care soarele tocmai rasarit isi reflecta razele in suvitele lui saten-inchis rebele. Ne-am holbat o vreme unul la altul, inainte ca Magnus sa intervina in conversatia noastra tacita.

–         Trebuie sa ne mutam la umbra cat mai repede, i-a spus el pustiului. Ayanna e foarte slabita,iar soarele ne afecteaza negativ.

El mi-a cuprins talia cu o mana si umerii cu cealalta, incercand sa ma ridice.

–         I-ati mainile de pe mine! Am tipat.

–         Hei, incercam doar sa te ajut. De ce esti salbatica?

Mi-am dat ochii peste cap si l-am lasat sa ma ridice. Nu parea sa depuna prea mult efort.

A gasit o umbra deasa si m-a asezat usor. Senzatia de oboseala nu ma parasise, ci din potriva, se accentuase. Am inchis ochii si am stat asa o vreme. Faptul ca am reusit sa fac un lucru bun reusea sa ma implineasca int-un mod straniu. Era ceva ce nu imi aminteam sa mai fi simtit vreodata.  Dar nu vroiam sa ma gandesc la trecut, iar in prezent aveam un pusti al naibii de misterios, care miroasea a vampir si era aproape la fel de rapid si puternic precum unul, dar era sa moara la fel ca un om oarecare. Si acum avea de dat niste explicatii.

–         Vreau sa stiu tot, am spus. Imi datorezi asta, te-am salvat de la moarte.

–         De ce m-ai salvat?

Asta in niciun caz nu trebuia sa stie el. De abia stiam si eu. Iar viziunea familiei mele inca imi trecea rapid prin fata ochilor. Pentru o clipa, toti care mi-au fost dragi aveau figura lui.

–         Nu vroiai sa te salvam? Intreba Magnus.

–         Nu stiu.Dar cum ai facut-o?

–         Baiete, nu ai inteles: noi punem intrebarile, am spus transant.

El a oftat si s-a intins pe iarba, din fericire destul de departe de mine.

–         Sunt un nenorocit de om.

 

Anunțuri

Comentarii»

1. criss - 11/22/2009

superb 🙂 abia astept continuarea 🙂

2. ingerash - 11/22/2009

foarte tare:X:X:X

3. lena - 11/22/2009

super abea astept continuarea

4. Deea - 11/22/2009

ce scurt e capitolul asta :(( …imi place…cata imaginatie

5. oanalion - 11/23/2009

intr-un cuvint MIRIFIC
il ador
astept nextu!!!

6. rosecullen - 11/23/2009

imi place mult de tot abia astept continuare :*:*:*
:X:X:X::X:X:X

7. Andreea - 11/25/2009

abia astept sa puneti continuarea:X…chiar meritati toate laudele cap e superb:X…
va pup si astept continuarea:*

8. alinutz_twilight - 11/26/2009

Super imi place la nebunie sper sa puneti urmatorul cap cat mai repede!Bravo!

9. Caty:D - 11/29/2009

Fff tare…cand apare urmatorul capitol? 😀

10. Caty:D - 12/10/2009

????

11. alexa - 12/30/2009

aveti niste idei geniale. salvatul vietii si traitul mortii cu persoana respectiva este minunat. numai cineva talentat asa ca voi doua se puteau gandi la ceva fabulos. si asa este si ficul o combinatie intre fabulos, mister, si este scris de cele mai bune.

12. Caty - 01/25/2010

Super 😀 Ii salveaza viata…cat de dragut! 😀 Felelor, aveti niste idei geniale! 😀 felicitari, felicitari….

13. Leah - 02/17/2010

nu e corect 😐
el chiar nu se vede bine 😐
sa fii om nu este asa de rau 8-|


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: